De-abia ce adormisem după ce mă trezisem ca să închid ventilatorul fără de care nu se poate trăi noaptea în Șri Lanka în absența aparatului de aer condiționat și aud niște zdrang, zdrang, zdrang, zdrang… Era telefonul care vibra la 20 de cm de nasul meu și nasul imensului păianjen, poate chiar o tarantulă în devenire, aflat pe partea cealaltă a pânzei care mă ocrotea de țânțari în timpul somnului.
Era Alexandra care turna încontinuu mesaje pe chatul de la FB Messenger:
– Bună seara!
– Ce faceți?
– Cum e în Sri Lanka?
– A fost vreme frumoasă azi?
– Mă puteți ajuta cu ceva?
Răspund:
– Până acum un minut dormeam foarte bine, acum încerc să mă dezmeticesc și mă holbez în telefon.
– Ahhh, scuze, dacă dormeați…
– Păi e trecut de miezul nopții aici.
– Nu mi-am dat seama, la noi e abia ora 21.
– Bine, hai să aflăm ce doriți.
– Priviți această poză cu mai multe imagini, la ce vi s-au oprit ochii prima dată?
Și zdraaaang: o poză îmi invadează ecranul telefonului și pupila ochilor.
– Un fluture.
– Deci am pentru mâine drept temă să scriu o povestioară cu ce mă impresionează cel mai mult din această fotografie și mă gândeam că poate ați putea… ;;)
De fapt erau o mulțime fotografii în una singură, dar eu am văzut prima dată doar un fluturaș.
– Dar dacă doriți să dormiți, îmi pare rău că v-am trezit… 🙁
– Nu e nicio problemă, oricum mă trezesc de câteva ori pe noapte din cauza păsării care stă undeva pe lângă fereastra mea și scoate un zgomot ca și cum cineva ar bate în geam ca o monedă, dar adorm imediat la loc când îmi amintesc că n-am sticlă la ferestre. Ieri parcă se reprofilase sau s-a răzbunat și a imitat hârțâitul unui scurtcircuit electric de am verificat înfricoșat toată noaptea ventilatoarele. Iar de pe la trei jumate’ încep să îmi chiaune păunii care pasc la câteva sute de metri din sfert în sfert de oră. Apoi încep să zbiere veverițele. Bine, dacă tot nu mai pot adormi…
Cu Alexandra mă împrietenisem pe Facebook cu un an sau doi în urmă. Urmărisem să simplific desfășurarea probelor practice prin publicarea pe siteul meu a temelor de proiecte și, cum acestea apăreau pe prima pagină în Google după expresii precum „proiect word”, profesoara de TIC a Alexandrei le-a cerut același lucru elevilor săi. Alexandra a căutat și ea, a găsit siteul meu și m-a contactat și ăsta e motivul pentru care eu încep să scriu acum o poveste pentru Alexandra.
„Cu vreo 18 ani în urmă Marius avea un mini-business: făcea cursuri de calculatoare la grădiniță. A fost foarte ușor să fie acceptat: era perioada când numărul de copii descrescuse foarte mult, la vreo câțiva ani după răsturnarea regimului comunist situația economică nesigură a făcut ca multe cupluri să amâne făcutul unui copil. Astfel că începuse o mini-competiție între grădinițe pentru a atrage numărul de copii necesar pentru completarea normelor educatoarelor deja angajate, iar cineva care venea și le propunea să vină cu calculatoare în grădiniță și să susțină cursuri pentru puradei, lucru ce ar fi motivat părinții să-și aducă prichindelul acolo și nu dincolo, era imediat luat în brațe de directoarea instituției școlare pentru a putea diversifica oferta educațională pentru mai puținii copii și părinți existenți în piață.
Nu era ideea originală a lui Marius, după ce a fost concediat în primăvară de la firma de software, a fost cooptat de un prieten care i-a propus ca de la toamnă să lucreze pentru el (o cameră asigurată în apartamentul închiriat de el și prietena lui + un salariu minim pe economie pentru vreo 3-4 ore lucrate pe zi și să pună pe roate totul dpdv tehnic). Ideea era simplă: la grădinița unde lucra iubita lui venea cineva o dată pe săptămână cu niște calculatoare și făcea „ore” de 30 minute cu copii, iar în restul zilelor mergea cu pc-urile la alte grădinițe din zonă. Iubita lui discutase cu directoarea ca de la toamnă să-i sufle acestuia afacerea, îi propuse o sumă de bani lunar pentru ca fiul acesteia să facă pe șoferul cu mașina lui în fiecare dimineață la transportul calculatoarelor de a o grădiniță la alta, iar directoarea se mobilizase să discute cu restul directoarelor pentru a schimba furnizorul de cursuri cu noul intrat pe piață.
Lui Marius i s-a părut convenabil, nu avea ambiții profesionale, lucrul la firma de software îl făcuse să vadă lumina soarelui doar în weekend și chiar s-a implicat împrumutând bani de la o rudă mai înstărită pentru achiziția unor calculatoare la mâna a doua. Lucrurile au evoluat oarecum logic: la sfârșitul primei luni prietenul lui i-a înapoiat banii pentru calculatoare și plata pentru serviciile efectuate și l-a anunțat că începând cu a doua zi nu mai e nevoie de el, se va descurca doar cu băiatul directoarei cu copiii, dar că poate să mai locuiască împreună cu ei gratuit o vreme pentru că sunt prieteni.
Oricât de lipsit de orgoliu era Marius și oricât își propunea în viață să fie atent doar la lucrurile care credea el că ar conta cu adevărat, oricât era de strâmtorat cu banii și nicio perspectivă de job nu se prefigura la nivelul lui de competență s-a gândit că e mai bine să plece cât mai repede, astfel că a doua zi era mutat, a restituit datoria rudei sale și cu banii rămași și-a plătit chiria pentru două luni pentru o cameră într-un apartament de trei, a cumpărat jumătate de sac de cartofi și două sticle de ulei care să-i ajungă pentru această perioadă în care va trebui să găsească un job. Cu părinții nu prea comunica și era exclus să-l ajute, aceștia îl doreau în orășelul situat la 30 de km de lângă satul natal, angajat la o fabrică „de stat” care încă mai supraviețuia și unde era director unul din verișorii tatălui lui, așa că, cel mai probabil, nu ar fi subvenționat ceva ce era contrar intereselor lor.
După o lună de căutări (era și sfârșit de an calendaristic), negăsind un job convenabil, Marius a hotărât să încerce și el rețeta fostului său prieten. A contactat câteva grădinițe, s-a asociat cu cineva care avea o mașină, dacă un Oltcit care consuma 15-20 litri/100km poate fi numit așa ceva, a împrumutat iar bani din nou și cu peripeții de la ruda sa și totul a fost foarte simplu. Sigur că a fost blamat în grupul de prietenii ai lui din Iași care se mutaseră în București, ex-prietenul său și concurentul lui de-acum acuzându-l că „i-a furat afacerea, el avea de gând să se extindă în tot Bucureștiul”. Lucrul a fost relativ ușor de contra-atacat dpdv social, au fost ajutați alții să dezvolte un business similar (un set de calculatoare, o mașină, 5 grădinițe de vizitat pe săptămână), astfel încât cei mai mulți s-au întors rapid împotriva acestuia: „ăla vrea numai el să câștige, nu mai vrea să lase și pe altul să trăiască”.
Lucrurile au mers binișor financiar un an, apoi majoritatea directoarelor au realizat că pot face asta și împreună cu o rudă sau cunoscut, astfel că Marius a rămas cu o singură grădiniță, dar și cu mai puțină bătaie de cap, a lăsat calculatoarele acolo. Și nu era un caz izolat, unul dintre cei pe care i-a „școlit” nu a reușit să păstreze grădinițele bune nici după ce a oferit directoarelor un comision de 50% din încasări, primului investitor i-au fost suflate grădinițele de băiatul directoarei la care lucra iubita sa (nici nu era chiar așa de imprevizibilă mutarea) și era într-o continuă căutare să găsească altele, doar unul dintre cei lansați de Marius mai respira din toți plămânii.
Și cum calculele arătau că nu se mai poate trăi din asta pe termen lung, iar ceilalți se reprofilau, unul pe distribuție echipamente de făcut dulciuri, altul pe servicii de electronist, iar altul pe realizarea de servicii complementare (ziua ducea calculatoarele la grădiniță pentru copii, noaptea oferind servicii pentru adulți, având grijă de un mic studio amenajat în apartamentul lui unde evolua full-time prietena lui, secondată de multe ori de alte două dive, toate trei studente la psihologie, ele reușind astfel să poată studia comportamentul uman în cele mai intime momente, am putea spune că făceau un fel de practică și mai primeau și bani pentru asta) soarta l-a dus pe Marius într-o situație mult mai asemănătoare ultimului din ei, adică să furnizeze în aceleași 24 de ore servicii pentru copii și adulți, angajându-se IT-ist la o universitate privată.
Deși prezența lui nu mai era necesară câteodată mai venea câteodată, pe la grădiniță, mai mult pentru a lua banii de la Eliza, studenta de la psihologie care lucra acolo instruind copiii are erau focalizați zgomotoși pe monitoare, doar micuța Andra aproape că-i sărea în brațe și venea să-i povestească lui Marius ce s-a mai întâmplat de când el n-a mai venit.
– Marius, Alexandra vrea să-ți spună ceva, îi spune Eliza într-o zi.
– Aș vrea să colorez un fluturaș la calculator și doamna profesoară mi-a spus că numai d-voastră puteți aduce.
– Nu am acum, dar voi face rost de unul.
– Mulțumesc!
– Haideți, copii, anunță Eliza sfârșitul ședinței, să mergem la clasă ca să vină ceilalți la calculator. Hai, țineți-vă de mânuțe și să mergem!
Alexandra, cu ai ei ochi puri ochi albaștri, l-a luat pe Marius de mâna dreaptă spre a porni spre sala de clasă după ce a văzut că Andra făcuse același lucru cu mâna lui stângă. Doar că expansiva și vorbăreața Andra, le-a dezlipit mâinile pentru a fi ea în mijloc și a-l ține pe Marius cu stânga și pe Alexandra cu dreapta în drumul lor exuberant pe holul grădiniței, hol în care el s-a oprit pentru a schimba câteva vorbe cu profesorul de cursuri opționale de muzică plătite pe oră, la fel ca cele de calculatoare, de părinții copiilor și care schimba și el seria de prichindei.
Data viitoare când a venit la grădiniță Alexandra l-a întrebat:
– Mi-ați adus fluturașul?
Marius cumpărase de la o librărie o carte de colorat cu un fluturaș mare ce ocupa aproape toată foaia A4, dar în perioada aceea foarte rar cineva avea un scanner sau o multifuncțională pe-acasă și foarte rar vreun centru de copiere de la conț de stradă oferea și servicii de scanare, așa că Marius a tot amânat momentul deplasării în locul unde scanase prima dată, pentru fostul său prieten, niște desene de colorat pe care acum le folosea și el. Tot timpul avea ceva de făcut, lucra mult și învăța singur multe pentru a aplica la noul său job, iar în timpul lui liber avea o ferventă practică spirituală pe care o considera cel mai important lucru din viață, astfel că niciodată mintea lui nu-și amintea de fluturașul Alexandrei.
Marius a mai venit de vreo două pe la grădiniță, dar Alexandra l-a întrebat doar cu ochii ei albaștri dacă i-a adus fluturașul. Apoi directoarea l-a sunat și i-a transmis să vină să-și ia calculatoarele fiindcă părinții sunt foarte nemulțumiți cum se desfășoară cursurile și comitetul lor a găsit altă firmă. N-a avut de ales și a venit cu un prieten cu o mașină și în drumul spre ieșire cu ele în brațe două educatoare, venite să ducă înapoi în clase pe copii care strigau pe hol „-A venit domnul cu calculatoarele!” și pe Alexandra ai cărei ochi albaștri doar priveau fără a mai întreba de fluturașul sortit a fi colorat de ea, i-au spus că nu e adevărat, ci că afacerea a fost direcționată spre asocierea dintre directoare, contabilă și profesorul de muzică. Marius știe că procentul de 10% este foarte mic, a fost eliminat de la alte grădinițe după ce nu a acceptat să dea 30%, dar mizase pe faptul că directoarea, o femeie foarte dificilă, a cărei singură competență era de a zbiera și de care mai toți se temeau, era incapabilă să născocească ceva cu mintea ei și și-a adus aminte că acum vreo 2 luni contabila i-a arătat niște oferte de calculatoare pentru că dorea să-și achiziționeze unul pentru a lucra și pentru alte firme de acasă, iar Marius i-a sugerat să-și ia unul la mâna a doua la un preț de 4-5 ori mai mic, la fel cu cele pe care el le folosea, bun, chiar dacă garanția era doar de 6 luni, ba chiar a și ajutat-o să-și cumpere și să-și instaleze programele de care avea nevoie.
– Uite aici banii de pe ultimele ședințe și listele de prezență, îi spune Eliza lui Marius în dreptul portierei mașinii plină de computere.
– Am bani de la părinți pentru mâncare, bursă și cazare gratis în cămin de la facultate, nu voi muri de foame și nu voi rămâne pe drumuri, dar dacă mai ai vreo idee…, își ia rămas bun Eliza.
În timp ce așeza foile în servietă Marius zări înăuntru cartea care știa că are pe una dintre foile ei un fluturaș care nu va mai avea norocul de a fi colorat de frumoșii ochi albaștri ai Alexandrei.”